Una
dintre consolările faptului că am început să îmbătrânesc este iluzia că aș fi
mai înțelept, care este de fapt un simptom pentru lipsa de înțelepciune. Nu din
exces de experiență sau inteligență scriu așadar acest articol. Ci pentru
exercițiu. Borges are două povestiri în care un Borges vârstnic se întâlnește
cu el însuși, mai tânăr, și stau de vorbă. Poate că e un exercițiu absurd și
inutil, ca toate lucrurile făcute de amorul artei, dar am o bănuială
instinctivă că nu e, într-atât încât vă recomand și vouă ca din când în când să
stați de vorbă cu versiunile dumneavoastră mai tinere. Ele nu sunt dispărute,
ci continuă să ducă o viață secretă undeva în ghemul încurcat al memoriei.
Să zicem, așadar, că într-o zi, plimbându-mă
prin Pădurea Crihala, undeva pe o bancă din pădure dau peste mine însumi, la 18
ani, citind o cărțulie cu povestiri de Borges. Nu mă întrebați dacă tânăr fiind
îmi plăcea să citesc în pădure, nu-mi plăcea, dar am zis, să zicem! După formulele introductive de binețe, încep a
debita sfaturi și revelații despre prezent, pe care eu-cel-mai-tânăr le ascult
politicos.
“Încep cu răul, din prudență. Pregătește-te
pentru dezamăgiri. Academia nu e cum ți-ai imaginat-o, iar meseria – cu atât
mai puțin. În facultate, o să simți nevoia unor mentori, pentru că așa e făcută
armata, dar nu o să-i găsești acolo unde o să-i cauți, ci întâmplător, pe
coridor, atunci când nu ești atent. Unii dintre ei îți vor zice doar trei
vorbe, dar o să fie mai importante decât un întreg curs anual.
Să nu mai “tocești” niciodată. Deși toată lumea
știe că la academie pierzi nopțile învățând, dacă dai de un curs care trebuie
tocit, evită-l. Caută în schimb o carte despre materia aia care să poată fi
citită cu plăcere. Întotdeauna e una la bibliotecă. Și o să o citești cu
plăcere pentru că oamenii care au scris-o iubesc ceea ce fac, iar dragostea
trezește interesul și pentru informația cea mai aridă. Preferă metoda asta
chiar dacă auzi că la examen profesorul vrea să scrii cuvânt cu cuvânt după
cursul lui. Nu e adevărat. Iar în felul ăsta, facultatea o să treacă foarte
ușor.
Vor fi câteva examene care vor părea foarte
grele, cum e cel de diplomă. Greutatea lui e mai curând simbolică. Nu o să-ți
spun cum o să te descurci, dar o să-ți spun că ceea ce contează e să te duci
acolo cu inima cât mai ușoară. Pe lângă suferințele pe care va trebui să le
treci, examenele astea sunt lipsite de orice importanță.
În armată există o pregătire fără nume, catedră
sau cursuri scrise, dar care o să aibă loc în fiecare zi, chiar și când nu
mergi la lucru. E pregătirea în fața suferinței. O să ai impresia repede că
ești pregătit și că ți-ai călit inima: nu e adevărat. Suspectez că niciodată nu
va fi adevărat. Ce pot să-ți spun e că, deși te vei teme la început că te vei
încărca prea mult și că vei suferi și tu, pericolul permanent e cel contrar: să
nu mai fi sensibil la suferință. De asta ar trebui să te temi. Să te
obișnuiești cu răul e marea boală psihică profesională a armatei.
Nu știu ce aștepți de la viitoarea poziție de
ofițer în armată, nu te-ai gândit prea mult la treaba asta. Dacă aștepți să fii
iubit, o să fii iubit, dar nu pentru că ești cadru militar. Dacă aștepți să fii
respectat, nu e bine. Mai întâi pentru că ăsta e un motiv foarte prost de a da
la Academie. E un motiv egoist și narcisic, scuzabil poate de confuzia
adolescenței. Mai apoi pentru că nu o să fii respectat pentru că ești ofițer.
Există un oarecare resentiment și
trebuie să îți asumi lucrul ăsta, chiar dacă tu nu vei face cu mâna ta răul
făcut de alții înaintea ta. “Spiritul de breaslă” înseamnă asumarea, nu
diluarea responsabilității. Iar o altă parte te va revolta și te va obosi, dar
altcineva, când vei fi proaspăt ofițer, îți va spune să nu te superi cu
adevărat niciodată. Sunteți în aceeași barcă, împărtășiți suferințe, dorințe,
slăbiciuni și temeri comune. Înțelegerea reciprocă este posibilă. Nimeni nu va
avea încredere în tine doar pentru că ești ofițer al armatei române. Va trebui
să te bați ca să obții încredere, de fiecare dată, de la zero, sau chiar de la
minus unu, cu fiecare om pe care îl vei cunoaște. Contrar aparențelor, ăsta e
un lucru bun. Încrederea e pentru superstiții, pentru “punerile deasupra”.
Armata nu e o punere deasupra, ci o imersiune.
Dacă aștepți să faci bine, să știi că nu o să poți
să-l faci singur. Poți să încerci, dar probabilitatea maximă e să nu conteze.
Cu toate astea, din punct de vedere profesional, te vei simți adesea foarte
singur.
E în regulă să nu dormi noaptea gândindu-te dacă
ai făcut sau nu bine. O noapte pierdută din când în când face bine la sănătatea
psihică.
O să faci greșeli și o să acumulezi regrete.
Senzația că nu ai făcut tot posibilul e de
regulă corectă, cu toate astea nu o să reușești aproape niciodată să faci tot ceea
ce ar putea fi făcut. Întotdeauna e loc de mai bine.
Va veni o vreme când să stai pe bancă în parc o
oră, citind povestiri, va părea un lux extravagant.
Sunt foarte multe informații de asimilat, și
niciodată nu vei putea afirma că ești mai deștept ca anul trecut. Competența ta
profesională e un bun perisabil, va trebui permanent împrospătată. Și timp o să
fie foarte puțin. Vor fi satisfacții, unele chiar mari, dar ele nu pică în
categoriile obișnuite, recunoscute social. Nu vor fi bani mulți. Nu va fi recunoaștere,
prestigiu și statut social de invidiat. Nu va fi putere. Pentru că, după cum
ziceam, e mereu loc de mai bine, nu va fi nici măcar satisfacția lucrului
terminat și bine făcut. Dar vei întâlni oameni și situații extraordinare. O să
înveți ceva în plus în fiecare zi și nici o zi nu o să fie degeaba. Senzația de
stagnare, de rutină, de ennui, care contaminează atâtea vieți, o să îți
fie străină. Mulți oameni reușesc să afle o poveste, și țin de ea tot restul
vieții, ca în Fahrenheit 451 a lui Bradbury. Până la vârsta mea, eu am aflat
peste o mie de povești care merită să fie păstrate. Și sunt doar la început. Și
nu e doar voyeurism legitim, pentru că propriul meu drum se intersectează cu
toate aceste istorii. Recunosc că poate e o satisfacție egoistă, dar
curiozitatea e un egoism benefic, dacă există așa ceva. Îmi place să cred că am
devenit mai sensibil la frumusețea oamenilor, precum și la urâțenia lor.
Probabil că n-o să apuc sau n-o să fiu în stare să scriu nici o carte despre
toate astea, așa că mă întâlnesc cu tine acum și ți le zic ție. Toate viețile
au sens, dar viața ta va avea un sens simplu și imediat accesibil, și asta o să
fie a doua ta sursă de libertate și liniște sufletească.
Și acum te las, deși probabil că sunt încă
foarte multe de zis, dar solilocvia trebuie practicată cu moderație.”
Și să mai zicem că versiunea mea tânără o să
clatine din cap și n-o să fie de acord cu mine la toate punctele. Și o aibă la
rândul ei sfaturi și profeții pentru mine-cel-mai-bătrân. Și că eu o să fiu suficient
de înțelept încât să le ascult. Bat câmpii, nu? Hai pa.
